În ciclul de studii asupra primelor cărţi poştale (întreguri poştale) româneşti, este reprodus mai jos, articolul publicat de prestigioasa revistă "Magazin de Filatelie, Cartofilie şi Numismatică" din Constanţa - România, nr.128 / 2014 sub semnătura autorului ing. Mihai Ceucă.
GRAFICA PRIMELOR CĂRŢI POŞTALE ROMÂNEŞTI
EMISIUNILE
CU MARCĂ FIXĂ OCTOGONALĂ 1873-1885
Supu
şi rigurozităţii definiţiei conform căreia
colecţia de cărţi poştale este „adunarea la un loc a unui număr variabil de
piese din aceeași categorie sau eterogene și clasificarea lor metodică”[05]
suntem tentaţi să vedem cărţile poştale ca pe nişte simple elemente ale unei
catalogări, să urmărim erorile doar prin prisma creşterii valorii
investiţionale. Cărţile poştale sunt însă, dovezi ale evenimentelor istorice. Studiate
şi cu puţin romantism, ele dezvăluie evoluţia civilizaţiei în ansamblul ei.
Privind colecţia mea de întreguri poştale trăiesc momente de reală emoţie
gândindu-mă, la etapele parcurse, la zbuciumul celor implicaţi pentru adoptarea
modelului grafic al primelor cărţi poştale româneşti. Invit cititorii să mi se
alăture pentru a reparcurge drumul care a condus la emiterea primelor cărţi
poştale româneşti, cele având marca fixă octogonală. Cu ochii către orizontul
istoric al anului 1873, an care a marcat editarea primelor cărţi poştale
româneşti, să privim mai întâi tabloul de fundal istoric al perioadei. Trecuse
doar un deceniu de când pe harta geografică a Europei apăruse un nou stat,
Principatele Unite. În 1867, Imperiul Austriac a fost transformat în Austro-Ungaria,
ca prim pas spre ulterioara sa dezintegrare, pierzând influenţa în plan
european. Războiul dintre Franța și Prusia sprijinită de Confederația Germană
de Nord și statele sud-germane Baden, Württemberg și Bavaria s-a desfăşurat
între anii 1870-1871. Încheiat cu victoria germană, războiul a dus la actul
final de unificare a Germaniei și la formarea Imperiului German sub Kaiserul
Wilhelm I de Prusia. Războiul franco-prusac a reprezentat, de asemenea,
sfârșitul domniei lui Napoleon al III-lea și a celui de Al doilea Imperiu
Francez, care a fost înlocuit de cea de a Treia Republică Franceză. Germania a
devenit o forţă influentă în Europa, Franţa a trecut la o complicată tranziţie
socială[10].
Principatele Unite au început să crească rapid, precum voinicii
din poveşti, încercând să compenseze în doar câţiva ani, tot deficitul de
civilizaţie din balanţa cu părinţii europeni. Teleportându-ne în tabloul
istoric al perioadei, constatăm că societatea românească provoca dar, şi
suporta, eforturi enorme pentru integrare în sistemul european. Instituţiile
statului făceau eforturi pentru modernizare pe un teritoriu amplificat, ca
suprafaţă şi ca populaţie, faţă de fiecare dintre principatele care s-au unit. La
23 iulie 1862, a fost emis Decretul 527 privind unificarea administraţiilor
poştale din Moldova şi Muntenia, obiectiv realizat începând cu 1 august 1862. Abia
trecute sub monopolul statului, serviciile poştale, în plin efort de organizare
şi de raţionalizare a cheltuielilor, s-au unit cu serviciile telegrafice în
anul 1864. Misiunea structurării şi dezvoltării serviciilor telegrafo-poştale a
fost preluată de maiorul Cezar Librecht, numit Director general prin decretul
nr.1.094 din 29 august 1864. Legea telegrafo-poştală care a intrat în aplicare
de la 1 ianuarie 1865 făcea ordine în organizarea serviciilor poştale şi,
printre altele, la Titlul III, art.XIV prevedea că „personalul telegrafo-poştal
va păstra inviolabilitatea telegramelor şi scrisorilor sub penalitatea dictată
de legi”[01] p.234. Acţiunea de modernizare a României se
desfăşura în toate planurile vieţii social-economice şi culturale, efectele
fiind resimţite şi de activitatea telegrafo-poştală. Comunicarea cu
cancelariile europene a fost mult
uşurată de decretarea, în anul 1862, a obligaţiei de scriere cu caractere
latine. Stabilirea regulilor gramaticale a făcut obiectul de activitate al Societăţii
Literare Române, fondată la 1 aprilie 1866, şi devenită la 1 august 1867
Societatea Academică Română. Pentru a uşura relaţiile sale interstatale, “serviciul
telegrafo-poştal a cerut, şi a obţinut, autorizaţia domnitorului de a lucra
după calendarul gregorian, adică după stilul nou. Conform decretului domnesc
din 18 decembrie 1864, de la data de 1 ianuarie 1865, toate unităţile
telegrafo-poştale au folosit noul calendar, cu un decalaj de 12 zile, practic,
după data de 31 decembrie 1864 (stil vechi) urmând data de 13 ianuarie 1865 (stil nou).”[03] p.189.
Poşta şi telegraful din România au făcut un
gest remarcabil adoptând cu mare anticipaţie calendarul gregorian. Oficial,
acest calendar a fost adoptat de Stat de la 1 aprilie 1919 iar de Biserica
Ortodoxă Română abia la 1 octombrie 1924[05].
Nevoia de comunicare s-a
amplificat odată cu introducerea învăţământului primar obligatoriu, de stat, cu
efect direct asupra gradului de educaţie a populaţiei din toate categoriile
sociale. Numărul de obiecte poştale
circulate creştea permanent şi, ca urmare, în anul 1865 a fost organizat
serviciul de poştă rurală care asigura legătura între comune, prin curse de
factori. Se înfiinţează câteva sute de circumscripţii rurale, grupate în jurul
unor oficii poştale[01]. După detronarea Domnitorului A.I. Cuza
viaţa politică a ţării consemnează intrarea în ţară a Principelui Carol de
Hohenzollern, proclamat ca Domn al României la 10 mai 1866. Domnul Carol I a promulgat, fără a se cere
acordul Marilor Puteri, la 1 iulie 1866 prima constituție a noului stat denumit
România, adoptată după modelul constituției Belgiei din 1831.
La 1 ian 1868 se introduce noul
sistem monetar, se stabileşte echivalentul vechilor taxe poştale în noua
monedă, lei şi bani şi se decide punerea în circulaţie a unor noi timbre
poştale, de 2, 3, 4 şi 18 bani în culorile galbenă, violetă, albastră şi respectiv,
cărămizie[01] p.240.
În acest context european, în anul 1865, la Conferința poştală
germano-austriacă de la Karlsruhe, înaltul funcţionar al serviciilor poştale
prusiene Heinrich von Stephan a lansat în dezbatere propunerea de introducere a
unui sistem de corespondenţă foarte economic şi în acelaşi timp foarte practic,
folosind cărţile poştale deschise. Deşi ideea constituia o invenţie a epocii,
von Stephan nu a reuşit să convingă interlocutorii pentru a o aproba. Ideea a fost preluată de Emmanuel Hermann,
profesor de economie la Academia Militară de la Viena-Neustadt. Cu argumente
economice, el a convins administraţia poştei austriece să accepte argumentele prezentate şi ca
urmare, la data de 1 octombrie 1869, Austria a emis prima carte poştală
pre-imprimată, formă de întreg poştal care nu mai avea nevoie de timbre poştale
adezive. Un an mai târziu, în 1870, Otto von Bismarck, cancelar al
Confederaţiei Germaniei de Nord între 1867-1871 şi din acest an prim cancelar
al noului Imperiu German a aprobat introducerea cărţilor poştale deschise şi în
Germania.
Cărţile poştale deschise au fost intens utilizate ca mijloc de
comunicare între unităţile combatante pe câmpul de luptă în timpul războiului
franco-prusac. Chiar dacă la
Strassbourg, unităţile de Cruce Roşie pentru asistenţa răniţilor din oraşul
asediat au demonstrat utilitatea cărţilor poştale pentru stabilirea legăturii
cu cei din exteriorul oraşului, autorităţile franceze refuzau introducerea lor
pentru motivul că încalcă discreţia şi secretul corespondenţei, fiind deschise.
Motivul era susţinut şi de autorităţile din alte ţări, în special Marea
Britanie. Şi România era circumspectă deoarece abia adoptase legea
telegrafo-poştală din 1865 care pedepsea încălcarea inviolabilităţii
corespondenţei. Raţiunile de natură economică au învins însă datorită evidentelor
avantaje financiare aduse de noul instrument de corespondenţă. Tarifele reduse
cu circa jumătate faţă de scrisorile închise au încurajat utilizarea tot mai
frecventă a cărţilor poştale de către cetăţenii ţărilor care aprobaseră
utilizarea lor şi regula câştigului mare prin cote mici dar, de la mulţi
plătitori şi-a demonstrat încă o dată eficienţa. În câţiva ani, majoritatea
administraţiilor poştale europene şi din alte continente au emis şi au introdus
în circulaţie invenţia austriacă. Aprobate prin legea finanţelor la 20
decembrie 1872, utilizarea oficială a cărţilor poştale a început în Franţa la
15 ianuarie 1873. În România cărţile poştale au fost introduse la 1/13 iunie
1873 în baza Legii pentru cărţile de
poştă promulgată cu decretul nt.789din 31 martie 1873 şi a Regulamentului de aplicare a acestei
legi, aprobat prin decretul nr. 945 din 27 aprilie 1873[05] p.29. Prima Cartă de Poştă utilizată în România este reprodusă în [fig.5]. Nu
am putut cerceta şi nu am cunoştinţă că ar exista sau ar fi prezentate de alţi
cercetători, documente sau referinţe oficiale privind negocierile pentru
tipărirea cărţilor poştale româneşti, comanda şi locul execuţiei comenzii.
Absenţa dovezilor oficiale conduce la nevoia de studiu comparativ în contextul
istoric al epocii pentru a încerca găsirea unui răspuns privind locul tipăririi
primei/primelor cărţi poştale româneşti. Pentru introducerea în contextul
istoric trebuie să remarcăm faptul că Telegraful
folosea, încă din timpul Principatelor, formulare pentru telegrame după model
francez, respectiv Dépêche télégraphique [fig.1]. În anul
1872 a fost emisă emisiunea de mărci poştale româneşti, uzuale, Paris. Imprimarea lor s-a făcut în anul
1872 la Atelierul Timbrului de la Hôtel de Monnaie (Monetăria statului francez)
din Paris în baza comenzii din 20 ianuarie 1870(!). Clişeele originale au fost
gravate de Albert Barré care s-a inspirat după emisiunile poştale „Ceres”,
1849-1850, „Napoleon III”, 1852 din Franţa şi „Hermes - cap mare”, 1861 din
Grecia, care au fost imprimate la acelaşi atelier din Paris.[06] p.243
Cu aceste relaţii de cooperare la activ,
este plauzibil ca şi comanda pentru tipărirea primelor cărţi poştale să fi fost
transmisă tot la atelierele franceze. Prezumţia poate fi argumentată cu
existenţa esseurilor dintre care, un model, este prezentat în [fig.3].
Colecţia [08] prezintă mai multe
piese unicat ale esseurilor de inspiraţie (poate şi fabricaţie) franceză.
Comparând esseurile în cauză cu exemplarele puse în circulaţie de Poşta
franceză în ianuarie 1873 [fig.2] se constată o evidentă similitudine a graficii, a modului de taxare precum
şi a instrucţiunilor de utilizare a cărţilor. Existenţa instrucţiunilor de
utilizare este determinată cu siguranţă, de noutatea instrumentelor de
corespondenţă şi de intenţia de a atrage utilizatorii către acest nou
instrument prin instruirea în vederea evitării erorilor de distribuire a
corespondenţei. Concret, instrucţiunile modelului francez prevăd următoarele: „Faça Biletuluí este destinată numaí
pentru adressă, eră dosul este reservat pentru correspondinţă. Décă Biletul
este destinat pentru uă urbie, este necessar a sé indica cu essactitate strada
şi numerul caseí, ér décă este destinat pentru uă commună rurală, a sé indica
numele biuroulu postal la care aparţine”.
Să remarcăm acum faptul că
“George Lahovari, inginer şi fost director al contabilităţii din Ministerul de
finanţe, a fost numit pe ziua de 4 Noemvrie 1871, ca director general al
poştelor şi telegrafelor, în urma demisiunii lui Al. Zissu” [01] p.331.
Fără a putea şti cauzele demisiei predecesorului, trebuie să subliniem faptul
că noul director general, care a funcţionat pe acest post până la data de 31
martie 1876, a studiat la Heidelberg și la Școala Politehnică din Karlsruhe,
unde a obținut diploma de inginer. Acest detaliu poate evidenţia într-o bună
măsură preferinţa pentru relaţiile cu Germania şi implicit pentru comandarea
primelor cărţi poştale la o tipografie din Imperiul German. Similitudinea
modelului grafic al primei cărţi poştale CP1, România [10] p.472[fig.5] şi cel al cărţii
poştale P7, Württemberg[07] p.74-77[fig.4] este izbitoare.
Primele cărţi poştale au avut imprimate în relief marca fixă octogonală, marcă
neaflată în uzul poştei pentru utilizarea la francarea scrisorilor închise. Semnificativ
este şi faptul că în directoratul lui G. Lahovari, timbrele emisiunii Paris
aduse în ţară în august 1872 au avut putere de francare până la epuizare, fiind
înlocuite treptat cu mărcile din noile emisiuni tipărite în Bucureşti[10] p.133 aşadar,
renunţându-se la colaborarea cu Franţa. Comparaţia graficii mărcilor fixe
imprimate în relief pe cărţile poştale germane şi pe cele româneşti [fig.6]
scoate în evidenţă aceleaşi
dimensiuni ale octogonului, aceeaşi dispunere a textelor , acelaşi model pentru
fundalul tip „croşet” şi, mai cu seamă, acelaşi model de font pentru cifrele
care indică valoarea de francare. Este greu să nu se accepte concluzia că
lucrătura este a aceleaşi mâini! Pentru a întări afirmaţia că modelul grafic
este acelaşi şi că execuţia este realizată într-un atelier din Württemberg,
putem compara instrucţiunile de utilizare care au conţinutul următor:
- pentru P7, 3 kr. Württemberg
Spre plăcuta atenţie în utilizarea cărţii de corespondenţă
1. Formularele pot
fi obţinute de la toate oficiile poştale şi factorii poştali rurali contra
achitării valorii ştampilei
2. Formularul de
mai sus pentru adresă se va completa lizibil şi complet
3. Verso-ul
formularului poate fi utilizat în toată suprafaţa sa pentru comunicări de orice
fel, care la fel ca şi adresa poate fi scrisă cu cerneală , creion negru sau
creioane colorate.
4. Plata în avans
la cărţile poştale nu este admisă , în schimb procedura de recomandare sau
trimitere expresă sunt permise .
5. Cartea de
corespondenţă poate fi utilizată pentru comunicări atât în interiorul
Württembergului, cât şi pentru traficul către Germania nordică , Austria ,
Bavaria , Badenia şi Luxemburg.
6. Expeditorul nu
este obligat să se numească.
- pentru CP1, 5 bani, România
OBSERVAŢII PENTRU ÎNTREBUINŢAREA
CARŢILOR DE POSTA.
1. Cărţile de Postă se vendu
Particularilor la toate biurou-rile telegrafo-postale pe valoarea lor nominală.
2. Pe façia Cărţii nu este permis
a se scri decât numaí adressa, ear dossul este reservat pentru correspon-denţă.
3. Adressa urmează a fi scrissa exactă şi lămurită si pe
cât possibil complectă.
4. Nu se plăteste nimicu
aducătoruluí.
5. Cărţile de Postă se potu
recomanda ca şi scrissorile plătinduse dreptul de inregistrare.
Analiza graficii adoptate pentru tipărirea primelor cărţi poştale româneşti
în contextul efervescentei vieţi socio-politice interne şi europene, poate
constitui doar o etapă a cercetărilor pentru găsirea răspunsului la fireasca
întrebare: ce motive au determinat emiterea a 28 de tipuri diferite de cărţi
poştale cu marcă fixă octogonală în numai 9 ani, perioadă în care acest model a
fost utilizat pentru corespondenţă?
Bibliografie
[01] - Minescu C.tin, - Istoria Poştelor Române – originea, dezvoltarea şi
legislaţia lor – Bucureşti 1916
[02] - P. Murea ş.a. – „Istoricul timbrelor poştale româneşti” – Tipografia
RAPID Timişoara, 1938, [03] - Val. Tebeica – „Primele mărci poştale romîneşti
1858-1865” – editura Meridiane Bucureşti 1962
[04] - Arhivele Naţionale Bacău – fond 19 – „Primăria oraşului Bacău,
1838-1950”
[05] - Marcel Dănescu – Dicţionar filatelic – Editura Sport-Turism,
Bucureşti 1979
[06] - Marcel Dănescu - Filatelia de la A la Z - Editura Sport -
Turism, 1987
[07] - MICHEL Ganzsachen-Katalog. Deutsche Staaten – Württemberg
p.74-77
[08] - colecţia-exponat Emanoil Săvoiu – „Romania postal stationery to
1918” - site: www.philatelica.ro/04_36.html
[09] - colecţia-exponat Mihai Ceucă – „Romania, postal cards with octagonal
printed stamps 1873-1885” - site: www.philatelica.ro/04_47.html
[10] - Kiriac Dragomir, Aurel Surpateanu, Catalogul mărcilor poştale
româneşti. Bucureşti, 1974
[11] - colecţia revistei „Filatelia” anii 1976 - 1999
[12] - http://ro.wikipedia.org
---------------------------------------------------------------------------
 |
| rev MFCN nr128/2014 pag 10 |
 |
| rev MFCN nr128/2014 pag 11 |
 |
| rev MFCN nr128/2014 pag 12 |
 |
| rev MFCN nr128/2014 pag 13 |
