Revista
Federaţiei Filatelice Române, "FILATELIA" a publicat în numărul
multiplu 652-663 pentru anul 2015 (pag.56-59) studiul specializat pe tema
primelor cărţi poştale cu răspuns plătit utilizate în România începând cu anul
1873. Reproduc mai jos acest studiu care a fost completat, datorită spaţiului
suplimentar disponibil, cu un număr mai mare de imagini care ilustrează ideile
exprimate.
Consideraţii privind primele
cărţi poştale cu răspuns plătit.
ing. Mihai Ceucă
- Bacău
Realizarea unei colecţii filatelice presupune şi o etapă de documentare,
prilej cu care se studiază materialele de prezentare sau de studiu filatelic şi
cataloagele specializate. Încercând o sistematizare a materialului filatelic pe
criteriile oferite de studiile existente se poate ajunge, prin descoperiri
proprii, la noi interpretări ale fenomenelor filatelice şi chiar la noi
variante de catalogare a pieselor colecţionate. O materializare a celor
afirmate mai sus o poate constitui realizarea unei colecţii de întreguri
poştale cu particularizare pe cărţile poştale cu răspuns plătit. Voi trece în
revistă informaţiile consemnate în documente oficiale, cataloage şi articole
din reviste filatelice privind primele cărţi poştale cu răspuns plătit.
O recenzare a
documentelor oficiale şi a materialelor de studiu filatelic, realizată după
cronologia publicării lor, ne prezintă următoarele informaţii despre primele
cărţi poştale cu răspuns plătit:
- „Decretŭ no.789 din
31 Martie 1873”
oficializează „legea pentru cărţile de postă”,
lege care introduce în serviciul corespondenţelor poştale, un nou obiect numit
carte de poştă. Articolul 2 din lege prevede taxele poştale pentru noul obiect
poştal stipulând, pentru prima dată, noţiunea de „cartă de postă înduoită (adică respunsŭ plătitŭ)[1].
- Prin „decretŭ no.945 din
27 Aprilie 1873” se aprobă
„regulamentŭ la legea asupra cărţilorŭ de postă”. Articolul 12
al regulamentului tratează problema cărţilor poştale cu răspuns plătit care
sunt “duble”[1].
- Dările de seamă ale directorului general al P.T.T. către
ministerul tutelar fac referire, începând din anul 1873, la circulaţia cărţilor
poştale simple, de 5 bani apoi de 10 bani, prezentând creşteri
permanente atât numeric cât şi, implicit, valoric. Abia în anul 1906, darea de
seamă[5] prezintă la pag. 253 “întrebuinţarea timbrelor de 5 bani”
pentru anul 1904. La cele 11.208.169 de timbre de 5 bani întrebuinţate, “se adaugă cărţile poştale deschise cu
timbrul încrustat, tot de cinci bani în număr de 16.426.105 precum şi cărţile
poştale deschise cu r.p. de 5+5 bani, în număr de 24.302.” Este, în fapt,
prima consemnare oficială a circulaţiei cărţilor poştale cu răspuns plătit.
Aceeaşi
dare de seamă[5]
prezintă la pag.237, în
continuarea unui catalog al timbrelor poştale, şi un catalog ilustrat al
cărţilor poştale emise în perioada anilor 1873 la 1896. Direcţia Generală de
Poştă, Telegraf şi Telefon nu
evidenţiază pentru primii ani de editare a cărţilor poştale deschise decât
cărţile poştale simple, respectiv editarea a 7 serii de C.P. simple de 5 bani.
Abia în anul 1879 este evidenţiată pentru prima dată, faptul că, pe lângă “C.P. simple 5 bani, fondul pe ambele feţe
lilas-roze, în acest an s’au emis primele
cărţi postale deschise, externe simple şi cu răspuns plătit. Timbrele erau de
10 bani şi de 10+10 bani, de culoare carmin, din acelaş fel de carton, având
dimensiuni 154/100 şi 199/154 mm.”
- Motivaţia
introducerii cărţilor poştale ca obiecte poştale în ţările europene am
prezentat-o, ţinând seamă de conjuctura istorică a acelor ani, în articolul[14]
şi ea completează pe cea consemnată de Constantin N. Minescu[3]
care, în anul 1916, scria:
„Directorul Lahovari, urmărind desvoltarea
corespondenţelor şi înlesnirea ce se făcea publicului în alte ţări, prin
introducerea cărţilor poştale, propune Ministerului de interne şi face
lucrările necesare pentru introducerea şi la noi a acestui fel de
corespondenţă, în baza unei legi speciale, sancţionată la 31 Martie 1873.
Primele cărţi poştale cari s’au pus în circulaţie pe ziua de 1 Iunie 1873 erau
de două feluri şi adică: simple, în valoare de 5 bani, şi cele cu răspuns
plătit, al căror cost erà de 10 bani.”
- Publicaţiile europene specializate au
preluat în cataloagele filatelice şi cărţile poştale româneşti. Jurnalul „The
Philatelic Record”[6] publică în anii 1879 şi 1881 cataloage care
consemnează existenţa cărţilor poştale cu răspuns (the reply cards) similare primelor cărţi poştale simple. „Stamp-Collector's
Magazine”[16] cataloghează existenţa cărţilor poştale duble iar editorii
catalogului „Higgins &
Gage” din 1906 prezintă cărţile „5+5 bani” fără a le denumi duble sau cu
răspuns.
- În anul 1938, oficiantul P.T.T. Petru Murea,
„cu colaborarea şi concursul Domnilor: Gh. Matheescu Sinaia, R. Zoscsak expert
filatelic şi Iancu Ionescu, Inspector P.T.T.”[4] a publicat istoricul timbrelor poştale româneşti, rezervând un capitol
special şi cărţilor poştale. Din subcapitolul intitulat „Cărţile Poştale cu
„Răspuns””[4] pag.325 se reţine că „Un alt fel de cărţi poştale s’au introdus în
Serviciul nostru Poştal încă din anul 1885, anume aşa zisele „Cărţi Poştale cu
răspuns”. O astfel de carte poştală se compunea în
realitate din două cărţi poştale unite care se vând împreună.” În
continuarea descrierii, se prezintă prima carte poştală cu răspuns ca fiind o
carte poştală internă catalogată astfel: „1885
– No.1, 5+5 bani, cu două timbre încrustate în negru pe carton roz din modelul
celor interne din anul 1873” (fig.1).
- Împlinirea a 90 de ani de la punerea în
circulaţie a primelor cărţi poştale româneşti a constituit motivul pentru care,
în anul 1963, doctorul Al. Dumitrescu a publicat un articol de prezentare a
istoriei acestor întreguri poştale[9]. După cum afirmă însuşi
autorul, istoria se bazează în principal, pe „observaţiile făcute examinînd o serie de cărţi poştale circulate la diverse date”. Prezentarea primelor cărţi poştale cu răspuns plătit
are la bază o constatare personală, şi anume: „Au fost puse în vînzare şi cărţi poştale duble - formate din două
alăturate (asemănătoare cu c. p. cu răspuns plătit, care au apărut mai tîrziu).
Cred că această cuplare a fost adoptată pentru uşurarea manipulării şi vînzării.”[9] pag 2.
- Anul 1973 a marcat aniversarea unui secol de
la emiteea primei cărţi poştale româneşti. A fost anul care a consemnat
revirimentul valorificării filatelice a cărţilor poştale şi, în general, a
întregurilor poştale româneşti. Cercetătorii vremii şi colecţionarii au început
să publice studii axate pe tema întregurilor poştale şi au scos la lumină
imagini necunoscute majorităţii filateliştilor. Cercetările pieselor din
colecţii au fost reluate şi amplificate continuu, descoperirea unor noi şi noi
variante sau ale erorilor aducea satisfacţii colecţionarilor. Revista
„Filatelia” dedica spaţii ample articolelor cu tematica „Întreguri poştale”. În
acest context, apar noi articole care, recenzate şi sintetizate, induc
suficiente confuzii în cunoştinţele filatelice ale colecţionarilor.
- Inginerul Kiriac Dragomir, supranumit
„Patriarhul filateliei române”, rememorează într-un articol din revista „Filatelia” nr.3 din
1973[10] evenimentele poştale consemnate de
istorie cu o sută de ani în urmă, respectiv în anul 1873. La pagina nr.7,
autorul marchează ziua de 1/13 iunie 1873, zi în care s-a pus în aplicare
Regulamentul la legea cărţilor poştale[1] şi s-au pus în circulaţie primele
cărţi poştale româneşti. Capitolul descrie principalele prevederi ale
regulamentului, cu referire doar la art.3, 4, 9, şi 14, apoi consemnează câteva consideraţii ale autorului, de ordin personal, care
pot fi însă, percepute de cititor ca fiind prevederi ale legii. Autorul face
afirmaţia conform căreia „Ştampilele de zi cît şi toate
celelalte – noua ştampilă R.P. (răspuns plătit), RECOM etc. – se aplică
pe faţă. Cărţile de poştă se găsesc şi la debite, particulare, ca şi
timbrele poştale.” Cuvintele subliniate de mine nu se regăsesc în textul
legii care a aprobat regulamentul dar, fac subtil o acomodare cu afirmaţiile
ulterioare consemnate în catalogul din 1974[7].
 |
| sursa imaginilor: www.dacoromanica.ro |
- Eminentul colecţionar
şi cercetător filatelic Dumitru Paşşalega prezintă cronologia emiterii cărţilor
poştale româneşti în articolul publicat în revista „Filatelia” nr.5 din 1973[11]. În pasajul dedicat cărţilor poştale duble, autorul
combate afirmaţiile lui Petru Murea şi dr. Al. Dumitrescu (prezentate mai sus) considerând că ele „nu corespund realităţii, deoarece cărţile „de postă” duble (îndoite),
apărute în anii 1873, 1875, 1876 şi 1877, ca şi cărţile „poştale” duble, emise
în 1878 şi ulterior, aveau finalitatea şi utilizarea de cărţi poştale cu
răspuns plătit. ... Singura deosebire între cărţile poştale apărute în 1885 şi
cele anterioare era aceea că acelea din 1885(fig.2) aveau imprimat cuvîntul „Răspuns” pe una dintre ele.”[11] pag.6.
Autorul justifică afirmaţia
reproducând conţinutul art.12 din Regulament[1] fără a
face comentarii sau interpretări ale textului articolului.
Acelaşi cercetător abordează tema cărţilor
poştale cu răspuns plătit în articolul semnat în revista “Filatelia” nr.4 din
1974[12] cu intenţia de a desluşi misterul ştampilei semnalate de A. Cronin în
revista filatelică londoneză “Stamp monthly” din februarie 1973. Dumitru
Paşşalega foloseşte pentru
argumentarea teoriei sale tot art.12 din Regulament[1] după care
notează: „Cunosc
două exemplare din cartea poştală „îndoită”, emisă în iunie 1873, deci prima
carte de poştă română, purtând aplicată, lîngă stema ţării, ştampila rotundă,
cu iniţialele „R.P.”… Această
ştampilă s-a întrebuinţat şi ulterior, pe cărţi poştale din emisiunile
următoare. Este posibil să se fi confecţionat ulterior şi alte ştampile cu
aceleaşi iniţiale şi cu aceeaşi finalitate. Una din ele a fost găsită de A.
Cronin pe cartea poştală expediată, la 20 iunie 1890 din Huşi.”
În
continuare este reprodusă, pentru prima dată, imaginea unei cărţi poştale
necirculate având imprimată ştampila „R.P.”. Din
lipsă de spaţiu în pagină sau, cu prudenţă, autorul precizează că: „Fig.2 reproduce,
parţial, această carte poştală, emisiunea iunie 1873…”. Într-o notă la
articol, redacţia revistei precizează că a primit o explicaţie asemănătoare şi
de la colaboratorul său Pompiliu Voiculeţ-Lemeny, colaborator care, are şi el o
CP cu acea ştampilă. De remarcat ar fi faptul că niciun cercetător
nu se întreba de ce trebuia folosit în anul 1890 un ştemplu din 1873, uitat
printr-un sertar al oficiului poştal din Huşi dacă, încă din anul 1885, erau
livrate pe piaţă şi utilizate CP cu textul „Reponse” sau „Răspuns”
imprimat pe formularul de răspuns?
Apariţia
catalogului[7] a încununat aniversarea centenarului cărţilor poştale româneşti.
Capitolul dedicat întregurilor poştale a fost realizat tot de ing. Kiriac
Dragomir. Autorul precizează faptul că „la catalogarea cărţilor poştale s-a adoptat un nomenclator propriu, cu
valoarea şi culoarea mărcii precum şi culoarea cartonului.”[7] pag 471.
În conţinutul capitolului „CP cu mărci
octogonale (1873-1885)” se găsesc următoarele „note”: „La cărţile poştale duble sînt tipuri diferite la ambele componente,
după greşelile cuprinse în „OBSERVAŢII”. ... „CP.2 este dublă, avînd al doilea
exemplar pentru răspuns, fără a se menţiona însă acest fapt în text.” ... „CP.4
există şi cu una dintre c.p. supratipărită cu un cerc în diametru de 16 mm,
avînd înscrise majusculele = răspuns
plătit (col.65 – Voiculeţ – Lemeny Pompiliu). Ultima „notă” face, aşadar, referire la faptul că doar una dintre
cărţile poştale din pereche poartă majusculele „R.P.” şi că ar fi vorba de un supratipar,
adică de o editare predestinată pentru răspuns plătit, nu de o ştampilă
aplicată, evident, la oficiul poştal.
Cercetătorul filatelic Barbu
Popescu, în colaborare cu colecţionarul-expozant Nicolae Boştinaru, a publicat
în revista „Filatelia” din 1987[13] un studiu detaliat şi
ilustrat asupra circulaţiei CP în primii ani de utilizare. Referitor la
subiectul acestui articol, autorii afirmă că „din această statistică (Anexa
M-pag.35) nu rezultă cîte dintre cărţile poştale vîndute au fost duble.” O
ilustraţie prezintă o CP dublă, cu ambele componente, circulată doar într-un
sens, având pe CP vizibilă şi ştampila „R.P.” dar, fără a purta şi textul
manuscris „respunsŭ plătitŭ”, al expeditorului. Imaginea a fost preluată şi în catalogul[15] pag.25,
de această dată fiind prezentate ambele feţe ale cărţii poştale duble.
Revista
„Filatelia” din 1989[14] a găzduit un foarte condensat dar, imperativ, articol
semnat de colecţionarul-expozant Cezar Bosoancă din Moldova-Veche. Deşi se
face, din start, referire la regulamentul din 1873[1], autorul îşi construieşte
expozeul de negare a existenţei cărţilor catalogate în [7] cu numerele 2, 4, 6,
8, 10 şi 17 „deoarece D.G.P.T. nu emisese nici o
instrucţiune sau ordin pentru folosirea cărţilor poştale cu răspuns”. În
mod imperativ, autorul susţine: „Chiar
dacă s-ar găsi vreun exemplar din cărţile poştale circulate / duble / pînă la
1885, ele nu pot fi decît încercări sau improvizaţii, fără un suport oficial
care trebuie să stea întotdeauna la baza unei cercetări şi deci, ele nu pot fi
aduse ca argument contrariu.”
Este lesne de observat, din documentaţia recenzată mai sus, faptul că existenţa primelor cărţi poştale cu răspuns plătit este
prezentată ambiguu, cu consideraţii care au tentă partizană, uneori cu
interpretări nesusţinute cu prevederi legale, alteori cu omisiuni subtile.
Rezolvarea dilemelor constă în reanalizarea articolului 12 al Regulamentului de
aplicare a legii cărţilor poştale[1], articol amintit şi tratat sumar în articolele cercetătorilor Kiriac Dragomir[11] şi Dumitru Passalega[12]. Varianta originală a
textului, cu ortografia vremii, este prezentată în (fig.3). Să reanalizăm
textul separând ideile consemnate în regulament, comentând şi concluzionând
după fiecare pasaj.
Art. 12. Cărţile poştale cu respunsŭ plătitŭ
suntŭ duble.
În cuprinsul Legii (L) pentru cărţile de poştă[1]
pag.57 şi al regulamentului (R) la Legea asupra cărţilor de poştă[1] pag.58,
sunt folosite două expresii pentru a exprima noţiunea de „respunsŭ plătitŭ” şi anume:
cartă de poştă „înduoită” (L. art.2, R. art.3) şi cartă de
poştă „dublă” (R. art.12). Dicţionarul Limbii Române realizat în epocă,[2] pag.59, explică adjectivul „îndouitŭ”
ca fiind echivalent cu „duplicatŭ”, adjectiv
care, la rândul său, este explicat la pag.1132 ca echivalent cu „duplu, măritŭ de dóue ori”. În
continuare, adjectivul „duplu” este
definit ca fiind „îndouitŭ, compusŭ d’in
dóue”. Aşadar, sensul uzual în perioada anilor 1870, de introducere a
cărţilor poştale, era de „carte poştală
dublă” (duplu), „compusă din două bucăţi” şi nu este
cazul să derapăm spre adjectivul “pliată,
îndoită, cutată”, în
interpretarea din zilele noastre.
Este de remarcat şi utilizarea adjectivului în forma „postale” în locul
formei „de postă”, uzuală în gramatica vremii.
Trămiţĕtorulŭ urméză a scri pe adresă
cuvintele: respunsŭ plătitŭ
Primele cărţi poştale erau simple, se puteau livra şi duble, deci
pereche, şi preluau rolul de CP cu răspuns plătit doar dacă expeditorul preciza
acest lucru notând pe un exemplar din pereche, firesc pe cel cu mesajul său
către destinatar, intenţia de a plăti răspunsul. Logic, adnotarea „respunsŭ plătitŭ” trebuie
regăsită pe cărţile poştale utilizate, scrisă cu acelaşi caracter dar şi cu
aceeaşi cerneală folosită de expeditor pentru scrierea întregului text al mesajului.
Tot logic însă, este posibil ca cerneala să fie diferită dacă admitem că
expeditorul a venit la oficiul poştal cu CP scrisă fără a scrie adnotarea şi,
la indicaţia „perceptorului”,
a completat acolo adnotarea pentru a intra în legalitate cu trimiterea sa poştală.
şi perceptorulŭ poştalŭ, cândŭ le priimesce,
aplică stampila de di pe timbru încrustatŭ şi sub armele ţĕrei pe ambele cărţi
stampila R.P. (respunsŭ plătitŭ)
Este evident că rolul de CP cu „respunsŭ plătitŭ” devenea oficial din momentul
primirii de către perceptorul poştal, după aplicarea ştampilei de zi şi a
ştampilei speciale R.P., fireşte, cu acelaşi tuş. Rezultă şi faptul că o astfel
de carte poştală nu era depusă la o cutie poştală.
La
sosire, stampila de di se aplică totŭ pe faça cărţeĭ unde
este adresa.
Aşadar, o carte poştală R.P. efectiv circulată în epocă poartă pe faţă
atât ştampila oficiului de expediere cât şi cea a oficiului de destinaţie.
Analizând informaţiile obţinute din studierea
materialelor trecute în revistă, în mod logic, se pot reliefa următoarele
concluzii:
- primele cărţi poştale, cu marcă fixă imprimată cu model octogonal, au
avut valoarea de cinci bani şi au fost catalogate şi contabilizate ca atare, la
valoarea de cinci bani bucata.
- cărţile poştale simple, de cinci bani, au fost livrate şi în pereche
fiind considerate a fi „cărţi duble” termenul actual de „îndoit” (pliat în
jumătăţi) nefiind echivalent cu arhaicul „indouitŭ” (dublat) .
- în cataloagele de specialitate, ar trebui evidenţiate doar modelele de
cărţi poştale simple, pentru fiecare model introducându-se câte o variantă (a) de „CP
dublă pentru răspuns plătit”.
- pentru ca o carte poştală din primele ediţii, 1873-1884, să poată fi
considerată „cu răspuns plătit” este obligatoriu ca aceasta să fie circulată,
să prezinte specificaţia „respunsŭ plătitŭ” notată (firesc,
cu aceeaşi cerneală şi acelaşi caracter al scrisului) de către expeditor deasupra
adresei şi să poarte ştampila R.P. aplicată sub stema imprimată, pe ambele
cărţi poştale simple din pereche, evident, cu aceeaşi cerneală folosită (de
perceptorul poştal de la ghişeul poştal care a recepţionat cartea poştală în
vederea prelucrării pentru expediere) pentru ştampila de zi.
Ca o consecinţă a ultimului enunţ, de mai sus, rezultă că:
- nu pot exista cărţi poştale duble
necirculate care să aibă imprimată pe un exemplar sau pe ambele exemplare
din pereche doar ştampila „R.P.”.
- nu pot fi considerate autentice
cărţile poştale aflate în pereche, una circulată şi a doua necirculată dar,
prezentând ştampila R.P. fără a avea inscripţionată pe linia adresei
specificaţia „respunsŭ plătitŭ”
- nu poate fi considerată ca fiind
„secţiune întrebare” („Frageteil”[8]) o carte poştală simplă, prezentând, ca evidentă, o latură „ruptă”, dacă
nu este circulată şi nu poartă ştampila R.P. plus specificaţia „respunsŭ plătitŭ”.
- o carte poştală simplă,
necirculată şi prezentând, ca evidentă, o latură „ruptă”, poate fi considerată
a fi „secţiunea răspuns” („Antwortteil” [8]) dintr-o carte poştală cu răspuns plătit dacă poartă doar
ştampila R.P.
În aceeaşi categorie a concluziilor poate fi
inclusă şi afirmaţia că orice piesă care nu îndeplineşte condiţiile logice
prezentate mai sus ar trebui tratată ca fiind contrafăcută iar ştampilele „R.P.”
aplicate ca fiind de complezenţă.
După toate aceste analize există, probabil,
tendinţa de a întreba care este miza disputei asupra utilizării termenului de
„CP dublă” sau a aceluia de „CP cu răspuns plătit”. Este vorba în primul rând, de păstrarea „adevărului
istoric” asupra rolului primelor cărţi poştale şi din acest punct de vedere
sper că articolul susţine logic şi scriptic faptul că primele tipuri de cărţi
poştale româneşti au existat în formatul „simple” sau „duble” şi trebuie
încadrate doar în categoria efectelor poştale numite „cărţi poştale deschise
simple”.
Caracterul
de „răspuns plătit” era unul special şi atribuirea lui impunea realizarea unor
manopere poştale suplimentare. Dar, corecta încadrare într-o categorie sau alta
era esenţială, în primul rând, din punct de vedere poştal. Să remarcăm faptul
că regulamentar, poştaşul de la oficiul expeditor se înregistra statistic cu o
trimitere şi contabil cu zece bani în timp ce poştaşul de la destinaţie, când
expedia „CP răspuns” se înregistra statistic cu o trimitere dar, contabil, cu zero
bani. Rapoartele lunare PTT ne
demonstrează că evidenţele din acele timpuri erau foarte stricte şi corecte,
fiind vorba de „banii statului”. Necesitatea corectei încadrări a devenit mai
pregnantă după generalizarea convenţiei U.P.U. privind acceptarea circulaţiei
CP cu răspuns plătit, fapt ce permitea, ca excepţie, expedierea unui obiect
poştal francat cu un alt timbru poştal decât cel naţional. Pentru întocmirea
corectă a partidelor de schimb poştal bilateral dintre ţările membre U.P.U.,
convenţia[17] a prevăzut inscripţionarea obligatorie a celor două componente
ale cărţii poştale duble pentru evidenţierea părţii de răspuns. Aceeaşi
convenţie stipula în mod special că puteau fi admise la expedierea dintr-un
oficiu poştal doar acele cărţi poştale cu timbre imprimate „străine” care
purtau inscripţia de „Réponse”. Ca
urmare, în anul 1885 au fost introduse în circulaţie şi în România cărţile
poştale confirmate prin inscripţionare a fi cu răspuns plătit. Acest aparent
detaliu s-a dovedit, în practică, dificil de realizat şi de urmărit, lucru care
a condus ulterior la introducerea cupoanelor internationale de răspuns şi
renunţarea, în fapt, la utilizarea cărţilor poştale cu răspuns plătit. La
congresul Uniunii Poştale
Internaţionale (U.P.U.) desfăşurat la Tokyo în anul 1969 s-a decis renunţarea
oficială la emiterea şi utilizarea lor.
Bibliografie:
[1] Ioan M. Bujoreanu – Collecţiunea de
Legiuirile României 1871-1875, vol II pag.57-58,
Noua Typographia a
Laboratorilorǔ Români, Bucuresci, 1875
[2] A.T.Laurianu şi J.C.Massimu – Dictionariulŭ Limbei Romane dupo insărcinarea dată de
Societatea
Academică
Română – Bucuresci, Noua Typographia a Laboratorilorŭ Romani, 1876
[3] C.tin N. Minescu –
Istoria poştelor române – Imprimeria statului, Bucureşti, 1916 - pag.344
[4] Petru Murea – Istoricul timbrelor poştale
româneşti 1858-1938 – Timişoara, 1938 -pag.325
[5] Dare de seamă – asupra mersului seviciilor
de poştă, telegraf şi telefon,1894 la 1905 ,
Imprimeria statului, 1906, Bucureşti
[6] *** The Philatelic Record – no.5 June 1879, no.11 Dec 1879, no.29 June 1881
[7] Kiriac Dragomir – Catalogul Mărcilor
Poştale Româneşti 1974 – Bucureşti, 1974
[8] Michel – Ganzsachen-Katalog ed.1980
[9] Revista “Filatelia” nr.10 din 1963 pag.2,
articolul „ 90 de ani de la apariţia
primelor cărţi poştale româneşti”
[10] Revista “Filatelia” nr.3 din 1973 pag.6,
articolul „Acum o sută de ani”
[11] Revista “Filatelia” nr.5 din 1973 pag.6,
articolul „Un secol de la
apariţia primelor cărţi poştale româneşti”
[12] Revista “Filatelia” nr.4 din 1974 pag.7,
articolul „Despre „Misterioasa”
ştampilă „R.P.””
[13] Revista “Filatelia” nr.7 din 1987 pag.4,
articolul „Circulaţia C.P. româneşti în
primii ani de utilizare”
[14] Revista “Filatelia” nr.5 din 1989 pag.5,
articolul „Primele cărţi poştale
cu răspuns în România”
[15] Emanoil A. Săvoiu – Romanian postal
stationery – specialized catalog 1870 – 1927 – ed. Axa Botoşani, 2014
[16] http://romanianstampnews.blogspot.ro/2011/06/
tirajele-primelor-carti-postale.html
[17] http://www.entierpostal.fr/or-cp.html -
Le site des entiers postaux français
[18] Revista „Magazin de filatelie, cartofilie şi numismatică”, Constanţa
- nr.128/2013 pag 10, articolul „Grafica primelor cărţi poştale
româneşti”.
Notă: lucrările nr.[1] şi [2], au
putut fi studiate datorită amabilităţii cu care au fost puse la dispoziţie de administratorul paginii web: www.dacoromanica.ro
