PRIMELE CĂRŢI POŞTALE ROMÂNEŞTI CU RĂSPUNS PLĂTIT

Revista Federaţiei Filatelice Române, "FILATELIA" a publicat în numărul multiplu 652-663 pentru anul 2015 (pag.56-59) studiul specializat pe tema primelor cărţi poştale cu răspuns plătit utilizate în România începând cu anul 1873. Reproduc mai jos acest studiu care a fost completat, datorită spaţiului suplimentar disponibil, cu un număr mai mare de imagini care ilustrează ideile exprimate.

Consideraţii privind primele 

cărţi poştale cu răspuns plătit.

ing. Mihai Ceucă - Bacău

Realizarea unei colecţii filatelice presupune şi o etapă de documentare, prilej cu care se studiază materialele de prezentare sau de studiu filatelic şi cataloagele specializate. Încercând o sistematizare a materialului filatelic pe criteriile oferite de studiile existente se poate ajunge, prin descoperiri proprii, la noi interpretări ale fenomenelor filatelice şi chiar la noi variante de catalogare a pieselor colecţionate. O materializare a celor afirmate mai sus o poate constitui realizarea unei colecţii de întreguri poştale cu particularizare pe cărţile poştale cu răspuns plătit. Voi trece în revistă informaţiile consemnate în documente oficiale, cataloage şi articole din reviste filatelice privind primele cărţi poştale cu răspuns plătit.

O recenzare a documentelor oficiale şi a materialelor de studiu filatelic, realizată după cronologia publicării lor, ne prezintă următoarele informaţii despre primele cărţi poştale cu răspuns plătit:

 - „Decretŭ no.789 din 31 Martie 1873” oficializează „legea pentru cărţile de postă”, lege care introduce în serviciul corespondenţelor poştale, un nou obiect numit carte de poştă. Articolul 2 din lege prevede taxele poştale pentru noul obiect poştal stipulând, pentru prima dată, noţiunea de „cartă de postă înduoită (adică respunsŭ plătitŭ)[1].

 - Prin „decretŭ no.945 din 27 Aprilie 1873” se aprobă „regulamentŭ la legea asupra cărţilorŭ de postă”. Articolul 12 al regulamentului tratează problema cărţilor poştale cu răspuns plătit care sunt “duble”[1].

- Dările de seamă ale directorului general al P.T.T. către ministerul tutelar fac referire, începând din anul 1873, la circulaţia cărţilor poştale simple, de 5 bani apoi de 10 bani, prezentând creşteri permanente atât numeric cât şi, implicit, valoric. Abia în anul 1906, darea de seamă[5] prezintă la pag. 253 “întrebuinţarea timbrelor de 5 bani” pentru anul 1904. La cele 11.208.169 de timbre de 5 bani întrebuinţate, “se adaugă cărţile poştale deschise cu timbrul încrustat, tot de cinci bani în număr de 16.426.105 precum şi cărţile poştale deschise cu r.p. de 5+5 bani, în număr de 24.302.” Este, în fapt, prima consemnare oficială a circulaţiei cărţilor poştale cu răspuns plătit.

Aceeaşi dare de seamă[5] prezintă la pag.237, în continuarea unui catalog al timbrelor poştale, şi un catalog ilustrat al cărţilor poştale emise în perioada anilor 1873 la 1896. Direcţia Generală de Poştă,  Telegraf şi Telefon nu evidenţiază pentru primii ani de editare a cărţilor poştale deschise decât cărţile poştale simple, respectiv editarea a 7 serii de C.P. simple de 5 bani. Abia în anul 1879 este evidenţiată pentru prima dată, faptul că, pe lângă “C.P. simple 5 bani, fondul pe ambele feţe lilas-roze, în acest an s’au emis primele cărţi postale deschise, externe simple şi cu răspuns plătit. Timbrele erau de 10 bani şi de 10+10 bani, de culoare carmin, din acelaş fel de carton, având dimensiuni 154/100 şi 199/154 mm.”

 - Motivaţia introducerii cărţilor poştale ca obiecte poştale în ţările europene am prezentat-o, ţinând seamă de conjuctura istorică a acelor ani, în articolul[14] şi ea completează pe cea consemnată de Constantin N. Minescu[3] care, în anul 1916, scria:

    „Directorul Lahovari, urmărind desvoltarea corespondenţelor şi înlesnirea ce se făcea publicului în alte ţări, prin introducerea cărţilor poştale, propune Ministerului de interne şi face lucrările necesare pentru introducerea şi la noi a acestui fel de corespondenţă, în baza unei legi speciale, sancţionată la 31 Martie 1873. Primele cărţi poştale cari s’au pus în circulaţie pe ziua de 1 Iunie 1873 erau de două feluri şi adică: simple, în valoare de 5 bani, şi cele cu răspuns plătit, al căror cost erà de 10 bani.”

 - Publicaţiile europene specializate au preluat în cataloagele filatelice şi cărţile poştale româneşti. Jurnalul „The Philatelic Record”[6] publică în anii 1879 şi 1881 cataloage care consemnează existenţa cărţilor poştale cu răspuns (the reply cards) similare primelor cărţi poştale simple. „Stamp-Collector's Magazine”[16] cataloghează existenţa cărţilor poştale duble iar editorii catalogului „Higgins & Gage” din 1906 prezintă cărţile „5+5 bani” fără a le denumi duble sau cu răspuns.

 - În anul 1938, oficiantul P.T.T. Petru Murea, „cu colaborarea şi concursul Domnilor: Gh. Matheescu Sinaia, R. Zoscsak expert filatelic şi Iancu Ionescu, Inspector P.T.T.”[4] a publicat istoricul timbrelor poştale româneşti, rezervând un capitol special şi cărţilor poştale. Din subcapitolul intitulat „Cărţile Poştale cu „Răspuns””[4] pag.325 se reţine că „Un alt fel de cărţi poştale s’au introdus în Serviciul nostru Poştal încă din anul 1885, anume aşa zisele „Cărţi Poştale cu răspuns”. O astfel de carte poştală se compunea în realitate din două cărţi poştale unite care se vând împreună.” În continuarea descrierii, se prezintă prima carte poştală cu răspuns ca fiind o carte poştală internă catalogată astfel: „1885 – No.1, 5+5 bani, cu două timbre încrustate în negru pe carton roz din modelul celor interne din anul 1873” (fig.1).

 - Împlinirea a 90 de ani de la punerea în circulaţie a primelor cărţi poştale româneşti a constituit motivul pentru care, în anul 1963, doctorul Al. Dumitrescu a publicat un articol de prezentare a istoriei acestor întreguri poştale[9]. După cum afirmă însuşi autorul, istoria se bazează în principal, pe „observaţiile făcute examinînd o serie de cărţi poş­tale circulate la diverse date”. Prezentarea primelor cărţi poştale cu răspuns plătit are la bază o constatare personală, şi anume: „Au fost puse în vînzare şi cărţi poştale duble - formate din două alăturate (asemănătoare cu c. p. cu răspuns plătit, care au apărut mai tîrziu). Cred că această cuplare a fost adoptată pentru uşurarea manipulării şi vînzării.”[9] pag 2.

 - Anul 1973 a marcat aniversarea unui secol de la emiteea primei cărţi poştale româneşti. A fost anul care a consemnat revirimentul valorificării filatelice a cărţilor poştale şi, în general, a întregurilor poştale româneşti. Cercetătorii vremii şi colecţionarii au început să publice studii axate pe tema întregurilor poştale şi au scos la lumină imagini necunoscute majorităţii filateliştilor. Cercetările pieselor din colecţii au fost reluate şi amplificate continuu, descoperirea unor noi şi noi variante sau ale erorilor aducea satisfacţii colecţionarilor. Revista „Filatelia” dedica spaţii ample articolelor cu tematica „Întreguri poştale”. În acest context, apar noi articole care, recenzate şi sintetizate, induc suficiente confuzii în cunoştinţele filatelice ale colecţionarilor.

 - Inginerul Kiriac Dragomir, supranumit „Patriarhul filateliei române”, rememorează într-un articol din revista „Filatelia” nr.3 din 1973[10] evenimentele poştale consemnate de istorie cu o sută de ani în urmă, respectiv în anul 1873. La pagina nr.7, autorul marchează ziua de 1/13 iunie 1873, zi în care s-a pus în aplicare Regulamentul la legea cărţilor poştale[1] şi s-au pus în circulaţie primele cărţi poştale româneşti. Capitolul descrie principalele prevederi ale regulamentului, cu referire doar la art.3, 4, 9, şi 14, apoi consemnează câteva consideraţii ale autorului, de ordin personal, care pot fi însă, percepute de cititor ca fiind prevederi ale legii. Autorul face afirmaţia conform căreia „Ştampilele de zi cît şi toate celelalte – noua ştampilă R.P. (răspuns plătit), RECOM etc. – se aplică pe faţă. Cărţile de poştă se găsesc şi la debite, particulare, ca şi timbrele poştale.” Cuvintele subliniate de mine nu se regăsesc în textul legii care a aprobat regulamentul dar, fac subtil o acomodare cu afirmaţiile ulterioare consemnate în catalogul din 1974[7].

sursa imaginilor: www.dacoromanica.ro

- Eminentul colecţionar şi cercetător filatelic Dumitru Paşşalega prezintă cronologia emiterii cărţilor poştale româneşti în articolul publicat în revista „Filatelia” nr.5 din 1973[11]. În pasajul dedicat cărţilor poştale duble, autorul combate afirmaţiile lui Petru Murea şi dr. Al. Dumitrescu (prezentate  mai sus) considerând că ele „nu corespund realităţii, deoarece cărţile „de postă” duble (îndoite), apărute în anii 1873, 1875, 1876 şi 1877, ca şi cărţile „poştale” duble, emise în 1878 şi ulterior, aveau finalitatea şi utilizarea de cărţi poştale cu răspuns plătit. ... Singura deosebire între cărţile poştale apărute în 1885 şi cele anterioare era aceea că acelea din 1885(fig.2) aveau imprimat cuvîntul „Răspuns” pe una dintre ele.”[11] pag.6. Autorul justifică afirmaţia reproducând conţinutul art.12 din Regulament[1] fără a face comentarii sau interpretări ale textului articolului.

Acelaşi cercetător abordează tema cărţilor poştale cu răspuns plătit în articolul semnat în revista “Filatelia” nr.4 din 1974[12] cu intenţia de a desluşi misterul ştampilei semnalate de A. Cronin în revista filatelică londoneză “Stamp monthly” din februarie 1973. Dumitru Paşşalega foloseşte pentru argumentarea teoriei sale tot art.12 din Regulament[1] după care notează: „Cunosc două exemplare din cartea poştală „îndoită”, emisă în iunie 1873, deci prima carte de poştă română, purtând aplicată, lîngă stema ţării, ştampila rotundă, cu iniţialele „R.P.”… Această ştampilă s-a întrebuinţat şi ulterior, pe cărţi poştale din emisiunile următoare. Este posibil să se fi confecţionat ulterior şi alte ştampile cu aceleaşi iniţiale şi cu aceeaşi finalitate. Una din ele a fost găsită de A. Cronin pe cartea poştală expediată, la 20 iunie 1890 din Huşi.”

În continuare este reprodusă, pentru prima dată, imaginea unei cărţi poştale necirculate având imprimată ştampila „R.P.”. Din lipsă de spaţiu în pagină sau, cu prudenţă, autorul precizează că: „Fig.2 reproduce, parţial, această carte poştală, emisiunea iunie 1873…”. Într-o notă la articol, redacţia revistei precizează că a primit o explicaţie asemănătoare şi de la colaboratorul său Pompiliu Voiculeţ-Lemeny, colaborator care, are şi el o CP cu acea ştampilă.  De remarcat ar fi faptul că niciun cercetător nu se întreba de ce trebuia folosit în anul 1890 un ştemplu din 1873, uitat printr-un sertar al oficiului poştal din Huşi dacă, încă din anul 1885, erau livrate pe piaţă şi utilizate CP cu textul „Reponse” sau „Răspuns” imprimat pe formularul de răspuns?

Apariţia catalogului[7] a încununat aniversarea centenarului cărţilor poştale româneşti. Capitolul dedicat întregurilor poştale a fost realizat tot de ing. Kiriac Dragomir.  Autorul precizează faptul că „la catalogarea cărţilor poştale s-a adoptat un nomenclator propriu, cu valoarea şi culoarea mărcii precum şi culoarea cartonului.”[7] pag 471. În conţinutul capitolului „CP cu mărci octogonale (1873-1885)” se găsesc următoarele „note”: „La cărţile poştale duble sînt tipuri diferite la ambele componente, după greşelile cuprinse în „OBSERVAŢII”. ... „CP.2 este dublă, avînd al doilea exemplar pentru răspuns, fără a se menţiona însă acest fapt în text.” ... „CP.4 există şi cu una dintre c.p. supratipărită cu un cerc în diametru de 16 mm, avînd înscrise majusculele = răspuns plătit (col.65 – Voiculeţ – Lemeny Pompiliu). Ultima „notă” face, aşadar, referire la faptul că doar una dintre cărţile poştale din pereche poartă majusculele „R.P.” şi că ar fi vorba de un supratipar, adică de o editare predestinată pentru răspuns plătit, nu de o ştampilă aplicată, evident, la oficiul poştal.

            Cercetătorul filatelic Barbu Popescu, în colaborare cu colecţionarul-expozant Nicolae Boştinaru, a publicat în revista „Filatelia” din 1987[13] un studiu detaliat şi ilustrat asupra circulaţiei CP în primii ani de utilizare. Referitor la subiectul acestui articol, autorii afirmă că „din această statistică (Anexa M-pag.35) nu rezultă cîte dintre cărţile poştale vîndute au fost duble.” O ilustraţie prezintă o CP dublă, cu ambele componente, circulată doar într-un sens, având pe CP vizibilă şi ştampila „R.P.” dar, fără a purta şi textul manuscris „respunsŭ plătitŭ”, al expeditorului. Imaginea a fost preluată şi în catalogul[15] pag.25, de această dată fiind prezentate ambele feţe ale cărţii poştale duble.

            Revista „Filatelia” din 1989[14] a găzduit un foarte condensat dar, imperativ, articol semnat de colecţionarul-expozant Cezar Bosoancă din Moldova-Veche. Deşi se face, din start, referire la regulamentul din 1873[1], autorul îşi construieşte expozeul de negare a existenţei cărţilor catalogate în [7] cu numerele 2, 4, 6, 8, 10 şi 17 „deoarece D.G.P.T. nu emisese nici o instrucţiune sau ordin pentru folosirea cărţilor poştale cu răspuns”. În mod imperativ, autorul susţine: „Chiar dacă s-ar găsi vreun exemplar din cărţile poştale circulate / duble / pînă la 1885, ele nu pot fi decît încercări sau improvizaţii, fără un suport oficial care trebuie să stea întotdeauna la baza unei cercetări şi deci, ele nu pot fi aduse ca argument contrariu.”

Este lesne de observat, din documentaţia recenzată mai sus, faptul că existenţa primelor cărţi poştale cu răspuns plătit este prezentată ambiguu, cu consideraţii care au tentă partizană, uneori cu interpretări nesusţinute cu prevederi legale, alteori cu omisiuni subtile. Rezolvarea dilemelor constă în reanalizarea articolului 12 al Regulamentului de aplicare a legii cărţilor poştale[1], articol amintit şi tratat sumar în articolele cercetătorilor Kiriac Dragomir[11] şi Dumitru Passalega[12]. Varianta originală a textului, cu ortografia vremii, este prezentată în (fig.3). Să reanalizăm textul separând ideile consemnate în regulament, comentând şi concluzionând după fiecare pasaj.

Art. 12. Cărţile poştale cu respunsŭ plătitŭ suntŭ duble.

În cuprinsul Legii (L) pentru cărţile de poştă[1] pag.57 şi al regulamentului (R) la Legea asupra cărţilor de poştă[1] pag.58, sunt folosite două expresii pentru a exprima noţiunea de „respunsŭ plătitŭ” şi anume: cartă de poştă „înduoită” (L. art.2, R. art.3)  şi cartă de poştă „dublă” (R. art.12). Dicţionarul Limbii Române realizat în epocă,[2] pag.59, explică adjectivul „îndouitŭ” ca fiind echivalent cu „duplicatŭ”, adjectiv care, la rândul său, este explicat la pag.1132 ca echivalent cu „duplu, măritŭ de dóue ori”. În continuare, adjectivul „duplu” este definit ca fiind „îndouitŭ, compusŭ d’in dóue”. Aşadar, sensul uzual în perioada anilor 1870, de introducere a cărţilor poştale, era de „carte poştală dublă” (duplu), „compusă din două bucăţi” şi nu este cazul să derapăm spre adjectivul “pliată, îndoită, cutată”, în interpretarea din zilele noastre.

Este de remarcat şi utilizarea adjectivului în forma „postale” în locul formei „de postă”, uzuală în gramatica vremii.

Trămiţĕtorulŭ urméză a scri pe adresă cuvintele: respunsŭ plătitŭ

Primele cărţi poştale erau simple, se puteau livra şi duble, deci pereche, şi preluau rolul de CP cu răspuns plătit doar dacă expeditorul preciza acest lucru notând pe un exemplar din pereche, firesc pe cel cu mesajul său către destinatar, intenţia de a plăti răspunsul. Logic, adnotarea „respunsŭ plătitŭ” trebuie regăsită pe cărţile poştale utilizate, scrisă cu acelaşi caracter dar şi cu aceeaşi cerneală folosită de expeditor pentru scrierea întregului text al mesajului. Tot logic însă, este posibil ca cerneala să fie diferită dacă admitem că expeditorul a venit la oficiul poştal cu CP scrisă fără a scrie adnotarea şi, la indicaţia „perceptorului”, a completat acolo adnotarea pentru a intra în legalitate cu  trimiterea sa poştală.

şi perceptorulŭ poştalŭ, cândŭ le priimesce, aplică stampila de di pe timbru încrustatŭ şi sub armele ţĕrei pe ambele cărţi stampila R.P. (respunsŭ plătitŭ)

Este evident că rolul de CP cu „respunsŭ plătitŭ” devenea oficial din momentul primirii de către perceptorul poştal, după aplicarea ştampilei de zi şi a ştampilei speciale R.P., fireşte, cu acelaşi tuş. Rezultă şi faptul că o astfel de carte poştală nu era depusă la o cutie poştală.

La sosire, stampila de di se aplică totŭ pe faça cărţeĭ unde este adresa.

Aşadar, o carte poştală R.P. efectiv circulată în epocă poartă pe faţă atât ştampila oficiului de expediere cât şi cea a oficiului de destinaţie.

Analizând informaţiile obţinute din studierea materialelor trecute în revistă, în mod logic, se pot reliefa următoarele concluzii:

- primele cărţi poştale, cu marcă fixă imprimată cu model octogonal, au avut valoarea de cinci bani şi au fost catalogate şi contabilizate ca atare, la valoarea de cinci bani bucata.

- cărţile poştale simple, de cinci bani, au fost livrate şi în pereche fiind considerate a fi „cărţi duble” termenul actual de „îndoit” (pliat în jumătăţi) nefiind echivalent cu arhaicul „indouitŭ” (dublat) .

- în cataloagele de specialitate, ar trebui evidenţiate doar modelele de cărţi poştale simple, pentru fiecare model introducându-se câte o variantă (a) de  „CP dublă pentru răspuns plătit”.

- pentru ca o carte poştală din primele ediţii, 1873-1884, să poată fi considerată „cu răspuns plătit” este obligatoriu ca aceasta să fie circulată, să prezinte specificaţia „respunsŭ plătitŭ” notată (firesc, cu aceeaşi cerneală şi acelaşi caracter al scrisului) de către expeditor deasupra adresei şi să poarte ştampila R.P. aplicată sub stema imprimată, pe ambele cărţi poştale simple din pereche, evident, cu aceeaşi cerneală folosită (de perceptorul poştal de la ghişeul poştal care a recepţionat cartea poştală în vederea prelucrării pentru expediere) pentru ştampila de zi.

Ca o consecinţă a ultimului enunţ, de mai sus, rezultă că:

 - nu pot exista cărţi poştale duble necirculate care să aibă imprimată pe un exemplar sau pe ambele exemplare din pereche doar ştampila „R.P.”.

 - nu pot fi considerate autentice cărţile poştale aflate în pereche, una circulată şi a doua necirculată dar, prezentând ştampila R.P. fără a avea inscripţionată pe linia adresei specificaţia „respunsŭ plătitŭ”

 - nu poate fi considerată ca fiind „secţiune întrebare” („Frageteil”[8]) o carte poştală simplă, prezentând, ca evidentă, o latură „ruptă”, dacă nu este circulată şi nu poartă ştampila R.P. plus specificaţia „respunsŭ plătitŭ”.

 - o carte poştală simplă, necirculată şi prezentând, ca evidentă, o latură „ruptă”, poate fi considerată a fi „secţiunea răspuns” („Antwortteil” [8]) dintr-o carte poştală cu răspuns plătit dacă poartă doar ştampila R.P.

În aceeaşi categorie a concluziilor poate fi inclusă şi afirmaţia că orice piesă care nu îndeplineşte condiţiile logice prezentate mai sus ar trebui tratată ca fiind contrafăcută iar ştampilele „R.P.” aplicate ca fiind de complezenţă.

După toate aceste analize există, probabil, tendinţa de a întreba care este miza disputei asupra utilizării termenului de „CP dublă” sau a aceluia de „CP cu răspuns plătit”.  Este vorba în primul rând, de păstrarea „adevărului istoric” asupra rolului primelor cărţi poştale şi din acest punct de vedere sper că articolul susţine logic şi scriptic faptul că primele tipuri de cărţi poştale româneşti au existat în formatul „simple” sau „duble” şi trebuie încadrate doar în categoria efectelor poştale numite „cărţi poştale deschise simple”.

Caracterul de „răspuns plătit” era unul special şi atribuirea lui impunea realizarea unor manopere poştale suplimentare. Dar, corecta încadrare într-o categorie sau alta era esenţială, în primul rând, din punct de vedere poştal. Să remarcăm faptul că regulamentar, poştaşul de la oficiul expeditor se înregistra statistic cu o trimitere şi contabil cu zece bani în timp ce poştaşul de la destinaţie, când expedia „CP răspuns” se înregistra statistic cu o trimitere dar, contabil, cu zero bani.  Rapoartele lunare PTT ne demonstrează că evidenţele din acele timpuri erau foarte stricte şi corecte, fiind vorba de „banii statului”. Necesitatea corectei încadrări a devenit mai pregnantă după generalizarea convenţiei U.P.U. privind acceptarea circulaţiei CP cu răspuns plătit, fapt ce permitea, ca excepţie, expedierea unui obiect poştal francat cu un alt timbru poştal decât cel naţional. Pentru întocmirea corectă a partidelor de schimb poştal bilateral dintre ţările membre U.P.U., convenţia[17] a prevăzut inscripţionarea obligatorie a celor două componente ale cărţii poştale duble pentru evidenţierea părţii de răspuns. Aceeaşi convenţie stipula în mod special că puteau fi admise la expedierea dintr-un oficiu poştal doar acele cărţi poştale cu timbre imprimate „străine” care purtau inscripţia de „Réponse”. Ca urmare, în anul 1885 au fost introduse în circulaţie şi în România cărţile poştale confirmate prin inscripţionare a fi cu răspuns plătit. Acest aparent detaliu s-a dovedit, în practică, dificil de realizat şi de urmărit, lucru care a condus ulterior la introducerea cupoanelor internationale de răspuns şi renunţarea, în fapt, la utilizarea cărţilor poştale cu răspuns plătit. La congresul Uniunii Poştale Internaţionale (U.P.U.) desfăşurat la Tokyo în anul 1969 s-a decis renunţarea oficială la emiterea şi utilizarea lor.

---

Bibliografie: 
[1] Ioan M. Bujoreanu – Collecţiunea de Legiuirile României 1871-1875, vol II pag.57-58,
Noua Typographia a Laboratorilorǔ Români, Bucuresci, 1875
 [2] A.T.Laurianu şi J.C.Massimu – Dictionariulŭ Limbei Romane dupo insărcinarea dată de Societatea
 Academică Română – Bucuresci, Noua Typographia a Laboratorilorŭ Romani, 1876
 [3] C.tin N. Minescu – Istoria poştelor române – Imprimeria statului, Bucureşti, 1916 - pag.344
 [4] Petru Murea – Istoricul timbrelor poştale româneşti 1858-1938 – Timişoara, 1938 -pag.325
 [5] Dare de seamă – asupra mersului seviciilor de poştă, telegraf şi telefon,1894 la 1905 ,
 Imprimeria statului, 1906, Bucureşti
 [6] *** The Philatelic Record – no.5 June 1879, no.11 Dec 1879, no.29 June 1881 
 [7] Kiriac Dragomir – Catalogul Mărcilor Poştale Româneşti 1974 – Bucureşti, 1974
 [8] Michel – Ganzsachen-Katalog  ed.1980
 [9] Revista “Filatelia” nr.10 din 1963 pag.2, articolul „ 90 de ani de la apariţia primelor cărţi poştale româneşti”
 [10] Revista “Filatelia” nr.3 din 1973 pag.6, articolul „Acum o sută de ani”
 [11] Revista “Filatelia” nr.5 din 1973 pag.6, articolul „Un secol de la apariţia primelor cărţi poştale româneşti”
 [12] Revista “Filatelia” nr.4 din 1974 pag.7, articolul „Despre „Misterioasa” ştampilă „R.P.””
 [13] Revista “Filatelia” nr.7 din 1987 pag.4, articolul „Circulaţia C.P. româneşti în primii ani de utilizare”
 [14] Revista “Filatelia” nr.5 din 1989 pag.5, articolul „Primele cărţi poştale cu răspuns în România”
 [15] Emanoil A. Săvoiu – Romanian postal stationery – specialized catalog 1870 – 1927 – ed. Axa Botoşani, 2014
 [16] http://romanianstampnews.blogspot.ro/2011/06/ tirajele-primelor-carti-postale.html
 [17] http://www.entierpostal.fr/or-cp.html - Le site des entiers postaux français
 [18] Revista „Magazin de filatelie, cartofilie şi numismatică”, Constanţa -  nr.128/2013 pag 10, articolul „Grafica primelor cărţi poştale româneşti”. 
Notă: lucrările nr.[1] şi [2], au putut fi studiate datorită amabilităţii cu care au fost puse la dispoziţie de administratorul paginii web: www.dacoromanica.ro

ÎN SFÂRŞIT, UN CATALOG SPECIALIZAT AL ÎNTREGURILOR POŞTALE ROMÂNEŞTI

Coperta I

Coperta IV

În sfârşit, după ani buni de aşteptare, colecţionarii de întreguri poştale au la dispoziţie un catalog specializat şi foarte bine documentat al primelor cărţi poştale, benzi de ziare, mandate poştale, plicuri şi foi de expediţie.

Autorul catalogului, domnul inginer Emanoil Alexandru Săvoiu , adevărat expert în domeniile filateliei tradiţionale şi întregurilor poştale, a materializat o veche promisiune editorială într-o adevărată comoară a literaturii filatelice. Cu ajutorul unei echipe tehnice devotate cauzei iniţiate de autor, a fost realizată la editura şi tipografia AXA Botoşani o lucrare foarte documentată şi bine structurată pe principiul cataloagelor.  Câteva imagini prezentate mai jos (care pot fi mărite printr-un simplu click buton dreapta mouse cu deschidere în filă nouă) vă pot face o imagine asupra lucrării. Nu rămâne decât să o solicitaţi de la autor (e.mail: manu_rod2307@yahoo.com ) pentru a beneficia eficient de întregul conţinut.

Mult meritatele felicitări care pot fi adresate autorului pot constitui un impuls pentru realizarea unui nou volum cu extinderea perioadei de catalogare. Felicitări, sănătate şi succes!

Prefaţa lucrării

O pagină a catalogului.

Echipa tehnică, cu recunoştinţă.

GRAFICA PRIMELOR CĂRŢI POŞTALE ROMÂNEŞTI

În ciclul de studii asupra primelor cărţi poştale (întreguri poştale) româneşti, este reprodus mai jos, articolul publicat de prestigioasa revistă "Magazin de Filatelie, Cartofilie şi Numismatică" din Constanţa - România, nr.128 / 2014 sub semnătura autorului ing. Mihai Ceucă. 

GRAFICA PRIMELOR CĂRŢI POŞTALE ROMÂNEŞTI

EMISIUNILE CU MARCĂ FIXĂ OCTOGONALĂ 1873-1885

Supuşi rigurozităţii definiţiei conform căreia colecţia de cărţi poştale este „adunarea la un loc a unui număr variabil de piese din aceeași categorie sau eterogene și clasificarea lor metodică”^[05] suntem tentaţi să vedem cărţile poştale ca pe nişte simple elemente ale unei catalogări, să urmărim erorile doar prin prisma creşterii valorii investiţionale. Cărţile poştale sunt însă, dovezi ale evenimentelor istorice. Studiate şi cu puţin romantism, ele dezvăluie evoluţia civilizaţiei în ansamblul ei. Privind colecţia mea de întreguri poştale trăiesc momente de reală emoţie gândindu-mă, la etapele parcurse, la zbuciumul celor implicaţi pentru adoptarea modelului grafic al primelor cărţi poştale româneşti. Invit cititorii să mi se alăture pentru a reparcurge drumul care a condus la emiterea primelor cărţi poştale româneşti, cele având marca fixă octogonală. Cu ochii către orizontul istoric al anului 1873, an care a marcat editarea primelor cărţi poştale româneşti, să privim mai întâi tabloul de fundal istoric al perioadei. Trecuse doar un deceniu de când pe harta geografică a Europei apăruse un nou stat, Principatele Unite. În 1867, Imperiul Austriac a fost transformat în Austro-Ungaria, ca prim pas spre ulterioara sa dezintegrare, pierzând influenţa în plan european. Războiul dintre Franța și Prusia sprijinită de Confederația Germană de Nord și statele sud-germane Baden, Württemberg și Bavaria s-a desfăşurat între anii 1870-1871. Încheiat cu victoria germană, războiul a dus la actul final de unificare a Germaniei și la formarea Imperiului German sub Kaiserul Wilhelm I de Prusia. Războiul franco-prusac a reprezentat, de asemenea, sfârșitul domniei lui Napoleon al III-lea și a celui de Al doilea Imperiu Francez, care a fost înlocuit de cea de a Treia Republică Franceză. Germania a devenit o forţă influentă în Europa, Franţa a trecut la o complicată tranziţie socială^[10].

Principatele Unite au început să crească rapid, precum voinicii din poveşti, încercând să compenseze în doar câţiva ani, tot deficitul de civilizaţie din balanţa cu părinţii europeni. Teleportându-ne în tabloul istoric al perioadei, constatăm că societatea românească provoca dar, şi suporta, eforturi enorme pentru integrare în sistemul european. Instituţiile statului făceau eforturi pentru modernizare pe un teritoriu amplificat, ca suprafaţă şi ca populaţie, faţă de fiecare dintre principatele care s-au unit. La 23 iulie 1862, a fost emis Decretul 527 privind unificarea administraţiilor poştale din Moldova şi Muntenia, obiectiv realizat începând cu 1 august 1862. Abia trecute sub monopolul statului, serviciile poştale, în plin efort de organizare şi de raţionalizare a cheltuielilor, s-au unit cu serviciile telegrafice în anul 1864. Misiunea structurării şi dezvoltării serviciilor telegrafo-poştale a fost preluată de maiorul Cezar Librecht, numit Director general prin decretul nr.1.094 din 29 august 1864. Legea telegrafo-poştală care a intrat în aplicare de la 1 ianuarie 1865 făcea ordine în organizarea serviciilor poştale şi, printre altele, la Titlul III, art.XIV prevedea că „personalul telegrafo-poştal va păstra inviolabilitatea telegramelor şi scrisorilor sub penalitatea dictată de legi”^{[01] p.234}. Acţiunea de modernizare a României se desfăşura în toate planurile vieţii social-economice şi culturale, efectele fiind resimţite şi de activitatea telegrafo-poştală. Comunicarea cu cancelariile  europene a fost mult uşurată de decretarea, în anul 1862, a obligaţiei de scriere cu caractere latine. Stabilirea regulilor gramaticale a făcut obiectul de activitate al Societăţii Literare Române, fondată la 1 aprilie 1866, şi devenită la 1 august 1867 Societatea Academică Română. Pentru a uşura relaţiile sale interstatale, “serviciul telegrafo-poştal a cerut, şi a obţinut, autorizaţia domnitorului de a lucra după calendarul gregorian, adică după stilul nou. Conform decretului domnesc din 18 decembrie 1864, de la data de 1 ianuarie 1865, toate unităţile telegrafo-poştale au folosit noul calendar, cu un decalaj de 12 zile, practic, după data de 31 decembrie 1864 (stil vechi) urmând data de 13 ianuarie 1865 (stil nou).”^{[03] p.189}.  

Poşta şi telegraful din România au făcut un gest remarcabil adoptând cu mare anticipaţie calendarul gregorian. Oficial, acest calendar a fost adoptat de Stat de la 1 aprilie 1919 iar de Biserica Ortodoxă Română abia la 1 octombrie 1924^[05].

Nevoia de comunicare s-a amplificat odată cu introducerea învăţământului primar obligatoriu, de stat, cu efect direct asupra gradului de educaţie a populaţiei din toate categoriile sociale. Numărul de obiecte poştale circulate creştea permanent şi, ca urmare, în anul 1865 a fost organizat serviciul de poştă rurală care asigura legătura între comune, prin curse de factori. Se înfiinţează câteva sute de circumscripţii rurale, grupate în jurul unor oficii poştale^[01]. După detronarea Domnitorului A.I. Cuza viaţa politică a ţării consemnează intrarea în ţară a Principelui Carol de Hohenzollern, proclamat ca Domn al României la 10 mai 1866.  Domnul Carol I a promulgat, fără a se cere acordul Marilor Puteri, la 1 iulie 1866 prima constituție a noului stat denumit România, adoptată după modelul constituției Belgiei din 1831.

La 1 ian 1868 se introduce noul sistem monetar, se stabileşte echivalentul vechilor taxe poştale în noua monedă, lei şi bani şi se decide punerea în circulaţie a unor noi timbre poştale, de 2, 3, 4 şi 18 bani în culorile galbenă, violetă, albastră şi respectiv, cărămizie^{[01] p.240}.

În acest context european, în anul 1865, la Conferința poştală germano-austriacă de la Karlsruhe, înaltul funcţionar al serviciilor poştale prusiene Heinrich von Stephan a lansat în dezbatere propunerea de introducere a unui sistem de corespondenţă foarte economic şi în acelaşi timp foarte practic, folosind cărţile poştale deschise. Deşi ideea constituia o invenţie a epocii, von Stephan nu a reuşit să convingă interlocutorii pentru a o aproba. Ideea a fost preluată de Emmanuel Hermann, profesor de economie la Academia Militară de la Viena-Neustadt. Cu argumente economice, el a convins administraţia poştei austriece  să accepte argumentele prezentate şi ca urmare, la data de 1 octombrie 1869, Austria a emis prima carte poştală pre-imprimată, formă de întreg poştal care nu mai avea nevoie de timbre poştale adezive. Un an mai târziu, în 1870, Otto von Bismarck, cancelar al Confederaţiei Germaniei de Nord între 1867-1871 şi din acest an prim cancelar al noului Imperiu German a aprobat introducerea cărţilor poştale deschise şi în Germania.

Cărţile poştale deschise au fost intens utilizate ca mijloc de comunicare între unităţile combatante pe câmpul de luptă în timpul războiului franco-prusac.  Chiar dacă la Strassbourg, unităţile de Cruce Roşie pentru asistenţa răniţilor din oraşul asediat au demonstrat utilitatea cărţilor poştale pentru stabilirea legăturii cu cei din exteriorul oraşului, autorităţile franceze refuzau introducerea lor pentru motivul că încalcă discreţia şi secretul corespondenţei, fiind deschise. Motivul era susţinut şi de autorităţile din alte ţări, în special Marea Britanie. Şi România era circumspectă deoarece abia adoptase legea telegrafo-poştală din 1865 care pedepsea încălcarea inviolabilităţii corespondenţei. Raţiunile de natură economică au învins însă datorită evidentelor avantaje financiare aduse de noul instrument de corespondenţă. Tarifele reduse cu circa jumătate faţă de scrisorile închise au încurajat utilizarea tot mai frecventă a cărţilor poştale de către cetăţenii ţărilor care aprobaseră utilizarea lor şi regula câştigului mare prin cote mici dar, de la mulţi plătitori şi-a demonstrat încă o dată eficienţa. În câţiva ani, majoritatea administraţiilor poştale europene şi din alte continente au emis şi au introdus în circulaţie invenţia austriacă. Aprobate prin legea finanţelor la 20 decembrie 1872, utilizarea oficială a cărţilor poştale a început în Franţa la 15 ianuarie 1873. În România cărţile poştale au fost introduse la 1/13 iunie 1873 în baza Legii pentru cărţile de poştă promulgată cu decretul nt.789din 31 martie 1873 şi a Regulamentului de aplicare a acestei legi, aprobat prin decretul nr. 945 din 27 aprilie 1873^{[05] p.29}. Prima Cartă de Poştă utilizată în România este reprodusă în [fig.5]. Nu am putut cerceta şi nu am cunoştinţă că ar exista sau ar fi prezentate de alţi cercetători, documente sau referinţe oficiale privind negocierile pentru tipărirea cărţilor poştale româneşti, comanda şi locul execuţiei comenzii. Absenţa dovezilor oficiale conduce la nevoia de studiu comparativ în contextul istoric al epocii pentru a încerca găsirea unui răspuns privind locul tipăririi primei/primelor cărţi poştale româneşti. Pentru introducerea în contextul istoric trebuie să remarcăm faptul că Telegraful folosea, încă din timpul Principatelor, formulare pentru telegrame după model francez, respectiv Dépêche télégraphique [fig.1]. În anul 1872 a fost emisă emisiunea de mărci poştale româneşti, uzuale, Paris. Imprimarea lor s-a făcut în anul 1872 la Atelierul Timbrului de la Hôtel de Monnaie (Monetăria statului francez) din Paris în baza comenzii din 20 ianuarie 1870(!). Clişeele originale au fost gravate de Albert Barré care s-a inspirat după emisiunile poştale „Ceres”, 1849-1850, „Napoleon III”, 1852 din Franţa şi „Hermes - cap mare”, 1861 din Grecia, care au fost imprimate la acelaşi atelier din Paris.^{[06] p.243}  

Cu aceste relaţii de cooperare la activ, este plauzibil ca şi comanda pentru tipărirea primelor cărţi poştale să fi fost transmisă tot la atelierele franceze. Prezumţia poate fi argumentată cu existenţa esseurilor dintre care, un model, este prezentat în [fig.3]. Colecţia [08] prezintă mai multe piese unicat ale esseurilor de inspiraţie (poate şi fabricaţie) franceză. Comparând esseurile în cauză cu exemplarele puse în circulaţie de Poşta franceză în ianuarie 1873 [fig.2] se constată o evidentă similitudine a graficii, a modului de taxare precum şi a instrucţiunilor de utilizare a cărţilor. Existenţa instrucţiunilor de utilizare este determinată cu siguranţă, de noutatea instrumentelor de corespondenţă şi de intenţia de a atrage utilizatorii către acest nou instrument prin instruirea în vederea evitării erorilor de distribuire a corespondenţei. Concret, instrucţiunile modelului francez prevăd următoarele:  „Faça Biletuluí este destinată numaí pentru adressă, eră dosul este reservat pentru correspondinţă. Décă Biletul este destinat pentru uă urbie, este necessar a sé indica cu essactitate strada şi numerul caseí, ér décă este destinat pentru uă commună rurală, a sé indica numele biuroulu postal la care aparţine”.

Să remarcăm acum faptul că “George Lahovari, inginer şi fost director al contabilităţii din Ministerul de finanţe, a fost numit pe ziua de 4 Noemvrie 1871, ca director general al poştelor şi telegrafelor, în urma demisiunii lui Al. Zissu” ^{[01] p.331}. Fără a putea şti cauzele demisiei predecesorului, trebuie să subliniem faptul că noul director general, care a funcţionat pe acest post până la data de 31 martie 1876, a studiat la Heidelberg și la Școala Politehnică din Karlsruhe, unde a obținut diploma de inginer. Acest detaliu poate evidenţia într-o bună măsură preferinţa pentru relaţiile cu Germania şi implicit pentru comandarea primelor cărţi poştale la o tipografie din Imperiul German. Similitudinea modelului grafic al primei cărţi poştale CP1, România ^{[10] p.472}[fig.5] şi cel al cărţii poştale P7, Württemberg^{[07] p.74-77}[fig.4] este izbitoare. 

Primele cărţi poştale au avut imprimate în relief marca fixă octogonală, marcă neaflată în uzul poştei pentru utilizarea la francarea scrisorilor închise. Semnificativ este şi faptul că în directoratul lui G. Lahovari, timbrele emisiunii Paris aduse în ţară în august 1872 au avut putere de francare până la epuizare, fiind înlocuite treptat cu mărcile din noile emisiuni tipărite în Bucureşti^{[10] p.133} aşadar, renunţându-se la colaborarea cu Franţa. Comparaţia graficii mărcilor fixe imprimate în relief pe cărţile poştale germane şi pe cele româneşti [fig.6] scoate în evidenţă aceleaşi dimensiuni ale octogonului, aceeaşi dispunere a textelor , acelaşi model pentru fundalul tip „croşet” şi, mai cu seamă, acelaşi model de font pentru cifrele care indică valoarea de francare. Este greu să nu se accepte concluzia că lucrătura este a aceleaşi mâini! Pentru a întări afirmaţia că modelul grafic este acelaşi şi că execuţia este realizată într-un atelier din Württemberg, putem compara instrucţiunile de utilizare care au conţinutul următor:

- pentru  P7, 3 kr. Württemberg

Spre plăcuta atenţie în utilizarea cărţii de corespondenţă

1. Formularele pot fi obţinute de la toate oficiile poştale şi factorii poştali rurali contra achitării valorii ştampilei

2. Formularul de mai sus pentru adresă se va completa lizibil şi complet

3. Verso-ul formularului poate fi utilizat în toată suprafaţa sa pentru comunicări de orice fel, care la fel ca şi adresa poate fi scrisă cu cerneală , creion negru sau creioane colorate.

4. Plata în avans la cărţile poştale nu este admisă , în schimb procedura de recomandare sau trimitere expresă sunt permise .

5. Cartea de corespondenţă poate fi utilizată pentru comunicări atât în interiorul Württembergului, cât şi pentru traficul către Germania nordică , Austria , Bavaria , Badenia şi Luxemburg.

6. Expeditorul nu este obligat să se numească.

- pentru CP1, 5 bani, România

OBSERVAŢII PENTRU ÎNTREBUINŢAREA CARŢILOR DE POSTA.

1. Cărţile de Postă se vendu Particularilor la toate biurou-rile telegrafo-postale pe valoarea lor nominală.

2. Pe façia Cărţii nu este permis a se scri decât numaí adressa, ear dossul este reservat pentru correspon-denţă.

3. Adressa  urmează a fi scrissa exactă şi lămurită si pe cât possibil complectă.

4. Nu se plăteste nimicu aducătoruluí.

5. Cărţile de Postă se potu recomanda ca şi scrissorile plătinduse dreptul de inregistrare.

Analiza graficii adoptate pentru tipărirea primelor cărţi poştale româneşti în contextul efervescentei vieţi socio-politice interne şi europene, poate constitui doar o etapă a cercetărilor pentru găsirea răspunsului la fireasca întrebare: ce motive au determinat emiterea a 28 de tipuri diferite de cărţi poştale cu marcă fixă octogonală în numai 9 ani, perioadă în care acest model a fost utilizat pentru corespondenţă?

Bibliografie

[01] - Minescu C.tin, - Istoria Poştelor Române – originea, dezvoltarea şi legislaţia lor – Bucureşti 1916

[02] - P. Murea ş.a. – „Istoricul timbrelor poştale româneşti” – Tipografia RAPID Timişoara, 1938, [03] - Val. Tebeica – „Primele mărci poştale romîneşti 1858-1865” – editura Meridiane Bucureşti 1962

[04] - Arhivele Naţionale Bacău – fond 19 – „Primăria oraşului Bacău, 1838-1950”

[05] - Marcel Dănescu – Dicţionar filatelic – Editura Sport-Turism, Bucureşti 1979

[06] - Marcel Dănescu - Filatelia de la A la Z - Editura Sport - Turism, 1987

[07] - MICHEL Ganzsachen-Katalog. Deutsche Staaten – Württemberg p.74-77

[08] - colecţia-exponat Emanoil Săvoiu – „Romania postal stationery to 1918” - site: www.philatelica.ro/04_36.html

[09] - colecţia-exponat Mihai Ceucă – „Romania, postal cards with octagonal printed stamps 1873-1885” - site: www.philatelica.ro/04_47.html

[10] - Kiriac Dragomir, Aurel Surpateanu, Catalogul mărcilor poştale româneşti. Bucureşti, 1974

[11] - colecţia revistei „Filatelia” anii 1976 - 1999

[12] - http://ro.wikipedia.org 

--------------------------------------------------------------------------- 

rev MFCN nr128/2014 pag 10

rev MFCN nr128/2014 pag 11

rev MFCN nr128/2014 pag 12

rev MFCN nr128/2014 pag 13